V-am promis o poveste; m-am întors pentru a mă ține de cuvânt. Personajele principale : cei de la Asociația Ecologică "Arcul Carpatin" și...poate și voi.
Dacă nu sunteți încă familiarizați cu protagoniștii, asociația urmărește dezvoltarea și practicarea ecoturismului, promovarea ecologiei şi a turismului românesc în rândul publicului larg, în special al tinerilor. Din fericire, mă număr și eu printre tinerii inspirați de membrii AEAC. Ei m-au invățat să iubesc muntele, m-au ajutat să fiu persoana de acum.
Voi mai țineți minte când ați început să îndrăgiți natura, muntele, drumețiile? (Dacă nu ați început încă, vă propun să încercați, să adăugați contemplarea pe lista voastră importantă.) Eu nu pot distinge un moment exact. Dragostea aceasta a crescut în mine cu timpul, cu fiecare excursie si amintire frumoasă. Însă vă pot spune sigur că acum mă entuziasmez mai mult ca niciodată când vine vorba de o ieșire în natură, datorită amintirilor acumulate. Aici și-au spus cuvântul mai ales ultimii trei ani de cursuri, tabere, excursii și concursuri alături de cei din Asociație. În urma acestor experiențe, am ajuns la următoarea concluzie: Avem nevoie de munte, așa cum și el are nevoie de respectul nostru.
E trist cum din cauza nepăsării s-a ajuns la nevoia salvării naturii. Unii oameni distrug, alții încearcă să repare greșelile…dar răul făcut nu poate fi întotdeauna îndreptat, se poate reflecta asupra noastră. Așa cum spune și motto-ul Asociației, dacă nu respectăm ceea ce ne-nconjoară, nu ne respectăm pe noi: "Natura te iubește, înțelege-o și tu."
Nu voi mai intra în detalii, v-am lăsat doar o temă de gândire. Acum haideți pe meleagurile mai frumoase ale imaginației. Acum vă voi spune de ce cred că avem nevoie de munte, lăsând la o parte aspectul biologic.
Presupun că știți cum e să vă simțiți înlănțuiți în rutină, captivi ai propriului oraș. Sper că ați găsit până acum moduri de evadare, poate o plimbare în parc, poate o carte inedită, o melodie, o seară alături de cei dragi. Chiar dacă și acestea ajută, cred că cel mai eficient este să mergem pentru câteva zile pe drumurile din afara locurilor zilnice. Nu vi se pare că totul e mai simplu în vacanță, undeva departe? Nu putem lăsa orașul să ne înăbușe. Cred că avem nevoie de o pauză din când în când, să ne limpezim mintea, să ne recapitulăm prioritățile. Sunt atâtea de văzut! Câte locuri frumoase! Și uite că e luna mai, ne așteaptă zile însorite, peisaje nebănuite. Mă încântă cel mai mult începerea Campionatului Național de Turism Sportiv "Ștafeta Munților". Voi participa și eu cu Asociația. Îmi aduc aminte și acum prima dată când am fost la acest concurs împreună cu ei. Nu știam exact ce mă va aștepta, dar am aflat pe parcurs. Mi-am dat seama că învățasem deja multe în tabarele organizate de cei de la "Arcul Carpatin" , la care am participat în 2014 și 2015 , căci au fost structurate asemenea unor concursuri montane.Așa că am mai găsit o ocazie de a aplica tot ceea ce invățasem, dar mai ales un prilej de recreere.
Știți ce îmi place la "Ștafeta Munților"? Îmi place, în special, că se participă in echipe, că, în ciuda competiției, oamenii sunt prietenoși și mereu dornici să dea o mână de ajutor. Îmi plac și probele: un traseu marcat cu "indicii"(posturi sau muți), care ne poartă până în vârf, orientarea sportivă, proba de alpinism, de noduri, până și proba teoretică, pentru că astfel învăț și câte ceva despre munții ce mă înconjoară. Îmi plac serile la focul de tabără, proba culturală, cu note de chitară.Îmi plac toate amintirile împărtășite.
Și cum să nu fie așa? Nu ați observat și voi? Pe munte spiritul este mai liber. Aici este firesc să-i saluți pe drumeți, să le indici detaliile traseului, să le urezi o zi bună (din toată inima).
Și știți ce îmi mai place? Să mă concentrez pe mișcare, să îmi estompez toate gândurile. Mă gândesc numai la următorul pas, iar când mă opresc , totul îmi este mai clar. Așa a fost și cu oprirea de pe Vârful Piatra Mică, unde ne-a adus traseul de la etapa din Piatra Craiului. Am găsit câteva din notițele de atunci și aș vrea să le împărtășesc cu voi:
"Fâșia de pământ părea mult prea îngustă în confruntarea cu vastele goluri ce mă înconjurau. Mă uitam la căsuțele de jucărie, la întinderile verzi albăstrii. Numai masivul de piatră și vârstă părea real. O realitate ce numai în vis ni se arată. Căci era un vis. Am realizat abia când am coborât, abia când am putut observa mai bine diferența, evidentă prin lipsa farmecului de la înălțime."
Acum înțelegeți de ce iubesc muntele, de ce am nevoie de el? Pentru că are aer curat, aer de poveste. Poate că ați înțeles înaintea mea. Oricum ar fi, mă bucur că împărtășim aceeași taină și vă mulțumesc că mi-ați îngăduit să vă vorbesc de printre rânduri. V-a plăcut povestea? Ea nu se termină aici; de altfel, dac-ar avea final, n-ar mai fi o poveste atât de bună. Mă voi întorce cu noi amintiri, căci începe concursul, iar luna aceasta mergem în Munții Măcin. Pe data viitoare și…sper că v-am aprins în suflet lumină de mai.
Maria Bianca Stoicescu
